După cum am mai arătat deja, una dintre încăperile cele mai importante ale caselor de la finele secolului al XIX-lea era holul (1 a, b).
1 a, b imagini ale holului
Compoziţia simetrică şi monumentală era, de cele mai multe ori, susţinută de alcătuirea ornamentală a tâmplăriilor interioare. Uşile dispuse simetric au nu numai căptuşelile tocurilor lucrate în modele geometrice ornamentale dar au aproape întotdeauna lintouri sau frontoane ample şi variat decorate (2).
2 – Detaliu al lintoului decorativ sugerând o arhitravă clasică prezent la uşile holului casei Aristomene Fotino
Piesele acestea sunt fie din lemn sculptat fie sunt realizate din stuc, în piese mari ce se aplicau pe tencuiala de deasupra uşilor (3).
3 – Stucatură sub forma unui fronton pe partea din salon a uşii.
Decoraţiile astfel realizate sunt prezente în forme cu tentă neoclasică sau care pot fi caracterizate drept neobaroce (4).
4 – Frontoane ale uşilor din holul unei case din 1883
Pe măsură ce eclectismul s-a perimat, aceste elemente au fost, la rândul lor, folosite din ce în ce mai rar iar decoraţia la acest nivel s-a concentrat numai pe elementele ce ţin efectiv de tâmplărie – panouri de uşi şi căptuşelile tocurilor. Aşadar, aceste frontoane devin o marcă semnificativă a arhitecturii locuinţelor din perioada de la cumpăna dintre secole şi conservarea-restaurarea lor se impune dacă se doreşte menţinerea caracteristicilor autentice, atât cât se mai păstrează acestea.
Avantajul celor din lemn este că ele pot fi demontate (5) cu grijă atunci când este nevoie a se interveni la peretele pe care sunt adosate. Pentru ornamentele din stuc operaţiunea este riscantă pentru că poate duce la spargerea pieselor originale. Prin urmare, în acest caz se impun două direcţii: fie se execută un mulaj în vederea executări unei copii exacte în cazul unui accident tehnic, fie se protejează in situ piesa decorativă pentru a se interveni la perete numai perimetral (5 a,b).
5 – Lintoul decorativ din lemn demontat ca piesă întreagă pentru a o putea curăţa şi a facilita interveţia la peretele pe care este montat
Evident, restaurarea este diferită în funcţie de materialul utilizat ( 6 a,b,c,d ).
6 a, b – Un lintou decorativ din stuc vopsit înainte şi după restaurare şi după eliminarea unei ţevi de gaz în poziţie cu totul nepotrivită la o casă din 1890
6 c, d – Un alt lintou decorativ al casei din 1890, în timpul şi după restaurare şi după eliminarea unei ţevi de gaz aflată în poziţie nepotrivită espectiv după refacrea tencuielii peretului
La lemn nu se poate vorbi de restaurare fără sacrificarea patinei. Pentru astfel de detalii patina este definită de neregularităţile acumulării de multe straturi de vopsea, de inevitabilele ciobituri de la mutarea mobilierului, umflături sau exfolieri din varii motive cum ar fi umiditate locală sau expunere prelungită la soare (7).
7- Panoul uşii interioare de la vestibului casei Aristomene Fotino proaspăt decapate în contrast cu tâmplăria exterioară şi cu panourile din lemn laterale care conservă vopseaua şi patina. La vechimi identice, cele două stări induc de cele maimulte ori impresia de îngrijit/calitate/proaspăt versus neîngrijit/urât/degradat
Practica este în mod curent curăţarea până la lemn, mai ales când este nevoie de a face ajustări ale geometriei, detectarea imperfecţiunilor de material iar asta presupune mult efort şi răbdare (8).
8 – Exemplu de muncă asiduă şi migăloasă pentru restaurarea unor panouri de uşă la o altă casă contemporană celei a lui Aristomene Fotino. Se disting atât straturile multiple ce trebuie curăţate cât şi uneltele obişnuite inevitabile (feonul de mare putere, cutterul şi şpaclul).
În cursul acestui proces aflăm cu certitudine şi care a fost culoarea originală sau câte alte straturi şi culori au fost întrebuinţate de-a lungul timpului. Iniţial această procedură depindea de lampa cu flacără deschisă (9 a,b,c,d).
a – curăţarea vopselei cu lampa de gaz
b – curaţarea vopselei cu feonul de mare putere
c – straturile de vopsea coapte şi cu exfoliere după aplicarea tratamentului termic
d – curăţarea directă cu şpaclul a straturilor coapte
Acum există şi aparatele electrice de mare putere care pot coace straturile de vopsea pentru a se trece la migala pasului al doilea – curăţarea prin răzuire. Mai există şi o metodă ce ar presupune însă o dotare tehnică (aparatură, echipament de protecţie) mai complexă, anume microsablarea. Curăţarea, şlefuirea şi revopsirea aduc la o nouă viaţă materialul original.
Se pune însă problema ce faci atunci când te îndrăgosteşti de aspectul nefinisat al tâmplăriei proaspăt curăţate? În vremurile moderne tâmplăria a fost întotdeauna vopsită sau, cel puţin băiţuită/lăcuită deci revopsirea s-ar impune (10 a,b).
Aspectul pieselor de lemn după curăţare şi restaurarea locală
a – panoul uşii interioare (pretajate doar prin lăcuire) a vestibulului inclusiv cu obloanele pliante deschise (protejate cu un strat de vopsea
b – panourile de uşă, căptuşeala tocurilor şi lintourile decorative remontate după executarea decapării şi curăţării prin şlefuire, respectiv după repararea tencuielilor perimetrale. Aspectul original era însă cel rezultat din vopsirea cu culori de ulei.
Există însă şi o explicaţie pentru această tendinţă, destul de frecventă în ultimii ani, de a lăsa lemnul nefinisat. Pare a fi nostalgia tocmai pentru acea patină inevitabil pierdută odată cu decaparea straturilor de protecţie şi poate o dorinţă puternică de a sublinia fără putinţă de tăgadă autenticitatea acelor piese de tâmplărie.